povestesc… deci… este bine

soferul obisnuia sa aprinda cate o tigara. autobuzul era ticsit de calatori. fumul se raspandea cu nesimtire. Av era nervos. se uita la semn. chiar peste capul soferului. ‘fumatul interzis’. lumea susotea. dar nimeni nu indraznea sa atentioneze soferul fumator. nici Av nu avea curaj. ‘de ce aceasta lipsa de curaj?’ se intreba in sinea lui. de ce nu indraznesc sa spun, ‘domnule sofer daca fumatul este interzis pentru calatori, cred ca este interzis si pentru dumneavoastra’. stia ce ar trebui sa spuna, dar nu scotea un cuvant. se lasa enervat de fumul deranjant si iritant. insa ceva il chinuia si mai apasator. lipsa de atitudine a calatorilor, dar mai ales propria tacere… si fumul de tigara.

 Imi place sa scriu scrisori de adio. Chiar si atunci cand este vorba de o despartire dureroasa, reusesc sa imbin cuvintele cu destula usurinta. Stiu ca in asemenea momente este potrivit sa fi dragut. Trebuie sa spun ceva frumos despre cel de care ma despart. Chiar daca ne-am certat, prefer sa fiu bland. Probabil sper ca o sa-i para rau ca n-o sa ma mai vada. Am o dorinta nespusa de a-l face pe cel ce pleaca, sa-si doreasca sa ma revada. Oare asa se explica fascinatia mea pentru cuvintele de ramas bun?

La noi se asfalteaza cu mare inflacarare. In sat, pe drumul spre oras si in oras. Oare ce se intampla? De unde acest dor de a repara drumuri? Oare putem fi cumparati cu cativa km de asfalt? Ar fi bine sa avem alegeri in fiecare an. Asa macar, poate am avea sosele mai bune. Alegerile trec, asfaltul ramane… daca e de buna calitate.

“Chiar in mijlocul rasului, inima poate fi mahnita…” Proverbe 14:13

Daca razi, cum poti fi mahnit? Daca esti mahnit, cum poti sa razi?

ar fi bine deci… sa renuntam la a face referiri la sistemul ticalosit. ‘cui foloseste’ sa numim raul care ne inconjoara? sa uitam ca suntem schiloditi de tot ce a fost si este acest sistem ticalosit… cu alte cuvinte sa-si vada fiecare de treaba lui… cel care e incompetent si corupt sa infloreasca in tot mai multe coltisoare ale patriei noastre, sa admiram si sa aplaudam tot ce ne sufoca… sa renuntam la comentarii, la bloguri, la convingerea ca exista un bine pentru care merita sa lupti… sa incetam a mai crede ca raul numit este mai usor de diminuat… sa devenim amorali intr-o tara subjugata de imoralitate si nepasare… haideti sa ne amuzam ca unii ‘prosti’ mai cred in aceasta lupta impotriva ticalosiei si sa privim cu incantare si satisfactie tot ce ne deranjeaza… sa ne sarutam cu pasiune calaul

 imi este greu sa incep. si n-ar trebui. as vrea sa fie mai usor. dar de cele mai multe ori inceputurile sunt teribil de grele. chiar si in ‘pornirea’ acestui blog am avut aceasta apasare a inceputului. vroiam sa renunt. ce rost are si blogul acesta? am destule pe cap. de ce inca un inceput, cu dileme, greu suportabil? o sa te citeasca cineva? si daca da, ce conteaza? o sa ai ce povesti? si alte asemenea ganduri… insa n-am renuntat sa duc la bun sfarsit acest inceput. cu putin nesomn si rabdare am lansat acest blog si sper sa am grija de ea cat mai mult timp. imi plac cuvintele… aroma, gustul lor.  sunt fericit. visez. si chiar daca textele de pe acest blog sunt citite doar de o singura persoana… sau poate de nicio persoana… permiteti-mi sa fiu fericit si va rog nu ma treziti din vis: scriu, am un jurnal, public texte care pot fi citite sau ignorate. ce frumos:)  

Ii vedeam aproape zilnic. Mergeau pe jos tinandu-se de mana. Dimineata se grabeau. Probabil la munca. Dupa amiaza aveau acea liniste in pasi pe care ti-o da apropierea ireversibila a caminului. Dar se tineau de mana. Deseori incercam sa-mi imaginez locul de munca al celor doi. Erau bine imbracati, in trend, insa discret, cu mult gust. Constatai usor ca sunt frumosi, naturali si se simt bine impreuna. Ea, nefardata, cu parul prins la spate. El, inalt, brunet, distins, cu privirea usor severa. Aproape tot timpul discutau. In unele dimineti o vedeam numai pe ea cu un baietel de sapte-opt ani. Il tinea de mana. Mergeau spre scoala. Copilul era imbracat simplu,dar cu multa grija. Pareau familia perfecta. Intr-o dimineata mi-am dat seama ca nu i-am mai vazut de mult. In urma cu cateva zile ne-am reantalnit. Iata-i. Insa era singura. Intr-un Mercedes Clasa A . Era usor incordata la volan, dar ii venea bine masina. Se potriveau. Baietelul lor era pe bancheta din spate. Mergeau la scoala. Ezitam intre bucurie si deceptie. Peste ceva timp l-am zarit si pe el. Tot singur. Intr-un BMW 320. M-am resemnat. De acum incolo ii vor vedea din cand in cand trecand cu automobilul. Intr-un fel imi parea bine. Au reusit. Prosperitatea nu i-a ocolit. Munca lor si-a primit rasplata. Deci, se poate si la noi. Totusi, acum ca ii vad mai rar si numai de la distanta nu pot sa nu ma ma intreb cu putina teama: Oare din cand in cand se mai plimba impreuna tinandu-se de mana?