Cam asta a fost…

… mica mea aventura in blogosfera. se pare ca, deocamdata, imi este imposibil sa am grija de acest blog. multumiri pentru toti cei care m-au citit din cand in cand si au lasat comentarii.  am o admiratie sincera pentru voi.  sunteti plini de idei, talent, profunzime si bun simt. aveti grija de blogurile voastre frumoase si mai ales de voi.  o sa va urmaresc de la distanta… si poate odata, candva o sa ne mai ‘vedem’… si nu uitati, credeti sau nu, Cineva acolo sus va iubeste… numai bine!  

Defect sau virtute?

in general, ceea ce este in sufletul meu este si in ochii mei. cand un om nu imi este simpatic ‘ii dau de veste’, printr-o atitudine distanta ce radiaza din privirea mea si din intregul meu fizic. la fel se intampla si in cazuri pozitive. cand imi zambeste inima eman seninatate si voie buna prin gesturi, zambet, cuvinte si privire. o sa-mi spuneti ca este normal… nu stiu… uneori parca n-ar strica o camuflare, cat de sumara, a trairilor negative mai ales… defect?… virtute?… sunt in dilema…

O admir

am copilarit impreuna. este o tipa draguta, ambitioasa, cu mult bun simt si un suflet enorm. una dintre verisoarele mele. in prezent medic rezident. zilele trecute ne-am revazut. printre altele ii spun:

- te respect si te admir atat de mult… sunt mandru de tine… sa termini medicina cu trei copii mici este o performanta…

ea rusinata un pic si surprinsa de declaratia mea imi raspunde:

- multumesc… cuvintele tale ma ung pe suflet sa stii…

- dar spune-mi te rog ce faci cand pacientii vin cu plicul, cu micile atentii? iei spaga? – o intreb cu ceva ‘frica’ in mine.

- sa stii ca as avea mare nevoie de un plus la salariu… dar cand vad cat de sarmani si nenorociti de soarta sunt majoritatea pacientilor… cum as putea sa accept acei bani… nu iau spaga.

m-am linistit. am inceput s-o admir si mai mult. numai sa reziste tentatiei…

Lopata

astazi, timp de cateva ore, am lucrat cu lopata. a fost greu. … oboseala produsa de lopata are o ’savoare’ care nu se compara cu epuizarea cauzata de monitor. si tocmai pentru aceasta ’savoare’ cred ca merita, din cand in cand, sa mai pui mana pe lopata. doamnele ar putea incerca alta unealta, desigur.

De ce imi place fotbalul?

1. amintiri. dintr-o copilarie minunata. cu multe ore de fotbal pe strazile din jurul casei. alergam dupa minge chiar si 6 ore pe zi. dimineata sau seara. pe vreme buna sau in noroi. cu mingi dezumflate uneori. pana la epuizare, dar cu satisfactia golurilor marcate, iar la sfarsitul zilei cu imaginea fazelor reusite si cu ‘convingerea’ solida ca intr-o zi vom fi mari fotbalisti.

2. incantare. 11 fotbalisti trebuie sa plimbe, cu imaginatie, mingea printre alti 11 jucatori pentru a ajunge la poarta adversarului si sa dea un gol. pentru a reusi trebuie sa fi rezistent la efort, sa fi ‘prieten’ cu mingea si in ‘relatii bune’ cu coechipierii. trebuie sa stii unde iti este locul pe teren, cand trebuie si unde trebuie sa dai mingea, sa simti momentul dificil al colegului si oporunitatea de a porni spre careul advers. cum ai ’scapat’ de minge printr-o pasa, deja cauti locul si momentul pentru a o reprimi. ex: jocul echipei FC Barcelona.

3. prieteni. vizionarea unui meci de fotbal este un bun prilej pentru prieteni si rude, sa fie impreuna pentru cateva ceasuri. ca subiect de interes comun, fotbalul poate contribui la consolidarea prieteniilor, aprofundarea simpatiilor si de multe ori la detensionarea relatiilor. oameni din diferite medii se simt ‘egali in fotbal’.

ps. campionatul intern imi ofera rar prilejul de fi ‘incantat’ de fotbal. din aceasta cauza ma uit rar la meciurile echipelor romanesti. nu-mi place ‘circul’, facut mai ales de conducatorii bogati si lipsiti de intelepciunea elementara (ca sa nu spun altceva).

sursa foto: sports.yahoo.com

Asteptare

o doresti, o astepti. incerci s-o cuceresti. fara rezultat. cand in sfarsit o primesti nu o mai vrei. asteptarea lunga a ucis dorul.

Ma asteapta, o astept

sa intru pe messenger

sa-o intreb: “cum a fost azi”

sa-mi spuna ca a plans

a fost afara

la plimbare

soarele i-a zambit

primavara a rasfatat-o

cu soapte

si i-a spus

ca cineva pe

messenger

o asteapta

ID-ul ei

sperantele ei

framantarea ei

veselia ei

asteptarea ei

salutul ei

zambetul ei

pozele ei

povestile ei

totusi sunt ai mei

Privirea ei

buzele ei

sarutul ei

soapta ei

pasii ei

galsul ei

obrajii ei

rasul ei

fiinta ei

nu vor fi ai mei

Ochii ei

ochii ei

parul ei

glasul ei

zambetul ei

pasii ei

tacerea ei

de-ar fi ai mei

Fascinatia cuvintelor de ramas bun…

 Imi place sa scriu scrisori de adio. Chiar si atunci cand este vorba de o despartire dureroasa, reusesc sa imbin cuvintele cu destula usurinta. Stiu ca in asemenea momente este potrivit sa fi dragut. Trebuie sa spun ceva frumos despre cel de care ma despart. Chiar daca ne-am certat, prefer sa fiu bland. Probabil sper ca o sa-i para rau ca n-o sa ma mai vada. Am o dorinta nespusa de a-l face pe cel ce pleaca, sa-si doreasca sa ma revada. Oare asa se explica fascinatia mea pentru cuvintele de ramas bun?

Asfalt electoral

La noi se asfalteaza cu mare inflacarare. In sat, pe drumul spre oras si in oras. Oare ce se intampla? De unde acest dor de a repara drumuri? Oare putem fi cumparati cu cativa km de asfalt? Ar fi bine sa avem alegeri in fiecare an. Asa macar, poate am avea sosele mai bune. Alegerile trec, asfaltul ramane… daca e de buna calitate.:)

Razi, dar te doare?!

“Chiar in mijlocul rasului, inima poate fi mahnita…” Proverbe 14:13

Daca razi, cum poti fi mahnit? Daca esti mahnit, cum poti sa razi?

se tineau de mana…

Ii vedeam aproape zilnic. Mergeau pe jos tinandu-se de mana. Dimineata se grabeau. Probabil la munca. Dupa amiaza aveau acea liniste in pasi pe care ti-o da apropierea ireversibila a caminului. Dar se tineau de mana. Deseori incercam sa-mi imaginez locul de munca al celor doi. Erau bine imbracati, in trend, insa discret, cu mult gust. Constatai usor ca sunt frumosi, naturali si se simt bine impreuna. Ea, nefardata, cu parul prins la spate. El, inalt, brunet, distins, cu privirea usor severa. Aproape tot timpul discutau. In unele dimineti o vedeam numai pe ea cu un baietel de sapte-opt ani. Il tinea de mana. Mergeau spre scoala. Copilul era imbracat simplu,dar cu multa grija. Pareau familia perfecta. Intr-o dimineata mi-am dat seama ca nu i-am mai vazut de mult. In urma cu cateva zile ne-am reantalnit. Iata-i. Insa era singura. Intr-un Mercedes Clasa A . Era usor incordata la volan, dar ii venea bine masina. Se potriveau. Baietelul lor era pe bancheta din spate. Mergeau la scoala. Ezitam intre bucurie si deceptie. Peste ceva timp l-am zarit si pe el. Tot singur. Intr-un BMW 320. M-am resemnat. De acum incolo ii vor vedea din cand in cand trecand cu automobilul. Intr-un fel imi parea bine. Au reusit. Prosperitatea nu i-a ocolit. Munca lor si-a primit rasplata. Deci, se poate si la noi. Totusi, acum ca ii vad mai rar si numai de la distanta nu pot sa nu ma ma intreb cu putina teama: Oare din cand in cand se mai plimba impreuna tinandu-se de mana?